Trezire în toiul nopţii… îmi ia ceva să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama unde sunt de fapt. Nu, n-am visat zgomotul roţilor de tren, din contră, el îmi sună în ureche apăsat şi constant… mă aduce cu gândul la realitate. Prin perdelele trase ale compartimentului abia dacă desluşesc ici-colo vreo lumină. Cerul e negru, nu se distinge de pământ. E târziu? Am trecut de graniţă? Scrâşnet de roţi şi oprim într-o gară. Nu ştiu ce gară, dar dacă pot citi “şef staţie” pe pereţi înseamnă că suntem încă acasă. Abia acum catadicsesc să-mi caut mobilul să mă uit la ceas. E 1:48. Bleh! Abia au trecut 4 ore din 12 cât va dura călătoria… abia am reuşit să aţipesc 2 ore.
Ei, era timpul! Aud vocea însoţitorului de tren care spune “pregătiţi paşapoartele, vă rog”. Deci, totuşi, am ajuns la graniţă. După însoţitorul de tren cu bătăile lui aproape discrete în uşa compartimentului au urmat nişte băieţi mai puţin delicaţi care s-au folosit de bastoane (din dotare?) sau ceva asemănător. Dup-aia, dă-i din compartiment în compartiment… “Paşaportul, vă rog!”… căutătură luuuungă… “eşti tu, nu eşti tu?”. Aproape simţi că ai făcut ceva rău. Eh, a trecut! Vezi, n-a durut nici cât o injecţie cu mână uşoară. Şi, în plus, acum eşti sigur că eşti tu. Dar băieţii ăştia văd că mai au treabă… lanterne, şmecherii (laser, frate!), se uită la tren din toate direcţiile şi unghiurile. Şi nu, nu e gata, urnirea de 2 metri a fost doar avanpremieră! Plus că dup-aia urmează şi vama Ungariei… cel puţin dacă îmi amintesc eu corect “procedura”.
Să recapitulăm! Sunt în tren, în vamă. De când m-am trezit şi apucat de scris timpul rămas din călătorie s-a scurtat la 7 ore. E 3 dimineaţa. Mâine (azi) la ora 10 vom fi la Viena. Ora locală 9, dacă mă ajută cunoştiinţele de geografie. Acum singura mea grijă e că trebuie să merg la baie, iar trenul ăsta nu se mai urneşte! Mi-am murdărit cu pix aşternutul şi faţa de perna. Ar trebui să mă preocupe alte gânduri… cum o să rezist să vizităm Viena dacă nu dorm în noaptea asta? Cum rezist încă o noapte pe tren până la Muenchen dup-aia? Ce fac după ce mi se termină cele 7 foi pe care le am la îndemână? Oricum, aventură am vrut, aventură o să primesc! Nici când mi-a spus Radu că a luat biletele nu eram convinsă… Plecăm! Chiar plecăm! Chiar am plecat, mai bine zis!
Când se uită băieţii ăştia de la vamă la mine, mai mai că-mi vine să le scot limba. Deşi, cumva îmi dau seama că n-ar aprecia gluma… Ziceam de aventură, nu? Ei bine, aventura asta e un lucru comun în alte ţări europene, dar la noi nu se prea practică: o călătorie cu trenul prin Europa. Mai precis, o să mergem doar prin Viena, Muenchen, Berlin, Paris, şi apoi multă Italia. 20 de zile. O eternitate!
De unde angoasa mea, totuşi? De acum 10 ani visez să fac o călătorie ca asta “când voi fi mare” (ca, deh, aveam 14-15 ani atunci). Şi totuşi, pusă în faţa faptului pe cale de împlinire, uite că dau înapoi. Mă simt ca şi cum mi-aş fi dat cuvântul iar acum vreau nu vreau trebuie să-l ţin! Aiurea? Poate că tocmai visul la călătoria asta îmi provoacă temeri. 10 ani să te ţii de o dorinţă e ceva vreme. Apoi, când o vezi îndeplinită, ceva pare suspect! Chiar fac asta? Nu e doar un vis? Parcă e prea frumos să fie realitate!? Apoi… e prea frumos! Sigur o să intervină ceva! Hmmm… nu intervine nimic? Atunci sigur e ceva în neregulă cu mine! O boală? Şi de aici până la gânduri negre sunt nişte paşi puţini şi mici…
[...]
Am ajuns la Viena de ceva vreme, acum stau pe iarbă în Piaţa Muzeelor şi-l aştept pe Radu care face poze. Deja am obosit… De-aia profit din plin de statul ăsta pe iarbă de care nu am parte la noi.
[...]
Şi cam atâta m-a dus ţinutul “jurnalului” live. Dup-aia n-am mai avut timp, erau prea multe de făcut, de văzut, de gândit, de povestit. De aici urmează reconstituiri, sper eu cât mai fidele şi entertaining. Revenim curând cu mai multe poveşti şi cu primele poze – îndată ce se pune pe treabă şi responsabilul cu partea vizuală…
