Monumentul ciumei din centrul centrului Vienei (da, ştiu că sună aiurea, dar chiar mai centru de atâta nu ştiu dacă e posibil) este o sculptură barocă a cărei primă idee a apărut în anul 1679. Mă rog, nu prea poţi spune că e chiar o idee, mai mult un jurământ. Jurământul împăratului Leopold I cum că dacă epidemia de ciumă ce cuprinsese oraşul se va termina, o coloană a rugăciunii va fi înălţată. Între noi fie vorba, împăratul respectiv tocmai fugea din Viena când urzea aceste planuri măreţe.
Primul şoc, prima dată când ne-a cuprins simţământul de „uaaaa!”, prima dată când am rămas fără cuvinte. Am luat metroul din gară şi, cum eu mai fusesem în Viena (ce-i drept acum 10 ani când eram o copilă cu fizionomie androgină) am ţintit direct spre buricul târgului, unde e cel mai scump asfalt din oraş: Stephansplatz. Aici ştiam eu din amintiri şi îmi fusese confirmat pe hartă că se află cea mai mare catedrală din oraş: Stephansdom – Domul Sf. Ştefan pe numele lui românesc.
Ei bine, cum metroul ne ducea direct în piaţa mai sus amintită, ne-am pus frumos funduleţele în tren si am purces înspre destinaţie. Am să fac aici o paranteză, până nu uit. Metroul din Viena nu e cine ştie ce animal nemaivăzut, ba chiar s-ar putea să aiba trenuri mai vechi decât la noi. Însă ce nu se poate să nu observi e lipsa oricăror bariere între intrare şi peron. Sigur, si acolo trebuie să-ţi compostezi biletul înainte de a călători, însă compostoarele nu au uşi rotative sau vreun alt obstacol care să te împiedice să le depăşeşti. Cu sau fără bilet, poţi ajunge pe peron şi deci în metrou fără probleme. Nu ştiu ce se întâmplă în eventualitatea unui control pentru că n-am avut plăcerea, cel puţin nu în Viena.
La noi a fost cam aşa: primul lucru pe care l-am făcut într-un oraş nou a fost să mergem să ne interesăm de cazare şi să ne cumpărăm bilete pentru următoarea destinaţie. Asta pentru că n-am avut rezervări anticipate nici la hoteluri / hosteluri nici la tren. În principiu pentru că ne-am hotărât itinerarul final cam cu două zile înainte de plecare. Dar, oricum, a fost mai palpitant aşa. Cu mica menţiune că „palpitant” nu e întotdeauna de bine 🙂
Hoinar 