Prater

Se cam termină prima zi, nu-i aşa? Mai avem o oprire înainte să părăsim Viena. Dar înainte de asta, ne-am întors pe la primărie – unde dacă îmi amintesc bine ne-am învârtit puţin prin zonă, după care eu am căutat un loc de făcut pipi, iar Radu a făcut poza de mai jos

Aşa… şi dup-aia am pornit fuga-fuguţa (că nu ştiam cât o să dureze toată tărăşenia) spre parcul de distracţii al Vienei, pe numele lui Prater. Din parcul ăsta de distracţii pe mine nu m-a interesat în mod deosebit decât roata panoramică – asta e de altfel cea mai cunoscută „atracţie”. Pe numele ei Riesenrad – adică „roata uriaşă” – aceasta este printre primele roţi panoramice construite în lume. Şi arată aşa:

Mai precis, a fost teminată în 1897 cu ocazia Jubileului de Aur al împăratului Franz Josef I (Jubileul de Aur este aniversarea a 50 de ani de domnie a unui monarh. Eu una nu ştiam, m-a ajutat Wikipedia). Evident, după ce au trecut mai mult de 100 de ani de atunci, a devenit un simbol al oraşului de pe Dunăre… În timpul celui de-al doilea Război Mondial roata a fost aproape complet distrusă, iar la reconstrucţie s-au păstrat doar 15 dintre cele 30 de gondole din care se putea admira oraşul.

Acum roata uriaşă nu e numai un loc din care să admiri Viena ci – dacă eşti mai cu dare de mână – poţi să iei o cină romantică într-o gondolă specială, de lux. Eh, acolo romantism! Ba chiar te poţi căsători în timpul unei plimbări cu roata…

Una peste alta, se vede chiar frumos oraşul de-acolo, de sus… Mai ales că noi am ajuns aproape la căderea nopţii, numai bine de făcut poze spectaculoase. Din păcate n-au prea ieşit din motive de timp mare de expunere şi tremurarea mâinii fotografului 🙂 (de emoţie la vederea priveliştii, nu altceva 😉 ). Avem însă o poză cu „măruntaiele” roţii, printre care se poate vedea şi o bucăţică de Viena.

Şi cam asta a fost prima zi de excursie, şi prima zi de Viena. La 11:45 eram în tren şi porneam spre următoarea destinaţie: Muenchen. Eram entuziasmaţi şi puşi pe fapte mari, chiar dacă încă nu ne prea venea a crede că de chiar am plecat şi ca timp de 20 de zile drumul o să ne fie casă…