Prater

Se cam termină prima zi, nu-i aşa? Mai avem o oprire înainte să părăsim Viena. Dar înainte de asta, ne-am întors pe la primărie – unde dacă îmi amintesc bine ne-am învârtit puţin prin zonă, după care eu am căutat un loc de făcut pipi, iar Radu a făcut poza de mai jos

Aşa… şi dup-aia am pornit fuga-fuguţa (că nu ştiam cât o să dureze toată tărăşenia) spre parcul de distracţii al Vienei, pe numele lui Prater. Din parcul ăsta de distracţii pe mine nu m-a interesat în mod deosebit decât roata panoramică – asta e de altfel cea mai cunoscută „atracţie”. Pe numele ei Riesenrad – adică „roata uriaşă” – aceasta este printre primele roţi panoramice construite în lume. Şi arată aşa:

Mai precis, a fost teminată în 1897 cu ocazia Jubileului de Aur al împăratului Franz Josef I (Jubileul de Aur este aniversarea a 50 de ani de domnie a unui monarh. Eu una nu ştiam, m-a ajutat Wikipedia). Evident, după ce au trecut mai mult de 100 de ani de atunci, a devenit un simbol al oraşului de pe Dunăre… În timpul celui de-al doilea Război Mondial roata a fost aproape complet distrusă, iar la reconstrucţie s-au păstrat doar 15 dintre cele 30 de gondole din care se putea admira oraşul.

Acum roata uriaşă nu e numai un loc din care să admiri Viena ci – dacă eşti mai cu dare de mână – poţi să iei o cină romantică într-o gondolă specială, de lux. Eh, acolo romantism! Ba chiar te poţi căsători în timpul unei plimbări cu roata…

Una peste alta, se vede chiar frumos oraşul de-acolo, de sus… Mai ales că noi am ajuns aproape la căderea nopţii, numai bine de făcut poze spectaculoase. Din păcate n-au prea ieşit din motive de timp mare de expunere şi tremurarea mâinii fotografului 🙂 (de emoţie la vederea priveliştii, nu altceva 😉 ). Avem însă o poză cu „măruntaiele” roţii, printre care se poate vedea şi o bucăţică de Viena.

Şi cam asta a fost prima zi de excursie, şi prima zi de Viena. La 11:45 eram în tren şi porneam spre următoarea destinaţie: Muenchen. Eram entuziasmaţi şi puşi pe fapte mari, chiar dacă încă nu ne prea venea a crede că de chiar am plecat şi ca timp de 20 de zile drumul o să ne fie casă…

Schloss Schönbrunn

Dacă tot am trecut pe la reşedinţa de iarnă a monarhilor austro-ungari, nu puteam să o sărim pe cea de vară. Palatul Schönbrunn pe numele ei (Schönbrunn înseamnă într-o traducere liberă „fântână frumoasă”). Urmează şi o poză, dinspre intrarea principală. A se observa că deja soarele începuse să se îndrepte spre asfinţit, deci era după-amiază – şi de aia clădirea e luminată doar dintr-o parte.

Cu picioarele în Dunăre

Am vrut să scriu iniţial „băga-mi-aş picioarele în Dunăre”, dar m-am gândit că nu e frumos… deşi chiar asta am făcut: ne-am răcorit picioarele în Dunăre! Mă rog, mai mult eu… Radu a făcut poze. Dar să încep cu începutul… nu mai ţin minte cum ne-a venit ideea să mergem la Dunăre – ba, îmi şopteşte Radu în cască că eu am insistat să vedem Dunărea – aşa că ne-am urcat fundurile în metrou şi am mers spre Dounauinsel. Adică insula de pe Dunăre – destul de explicit, nu? Mă rog, până la urmă n-am mai ajuns pe insula propriu zisă, unde nu părea să fie prea mare agitaţie, ci am stat pe malul fluviului. În fine, ne-am urcat noi în metrou şi când am coborât am constat că ne aflam în mijlocul unui pod! Pe bune, poza de mai jos e făcută chiar la ieşirea din staţia de metrou:

Actualele clădiri oficiale

După ce-am fost pe la vechile clădiri care găzduiau autoritatea conducătoare, am trecut repede-repede prin MuseumsQuartier – al cărui nume îi descrie cel mai bine funcţia: cartierul muzeelor. Dat fiind faptul că nu prea aveam timp de umblat prin muzee nici n-am prea stat să le admirăm de afară. O singură chestie am remarcat: chiar în piaţa de unde începe zona de muzee (cum vii dinspre Hofburg) sunt două clădiri impresionante în stil gotic (care adăpostesc muzeul de artă şi de ştiinţe naturale dacă nu mă înşel) care sunt construite ”în oglindă”. Adică sunt identice din punct de vedere al arhitecturii, mai puţin în ceea ce priveşte statuile decorative. Mi s-a părut o chestie faină, mai ales că nu mai prea ştiu asemenea locuri – o excepţie este strada în oglindă din Cluj-Napoca, singura din ţară care are clădirile de pe ambele trotuare identice.

De acolo am plecat, tot la pas, spre primărie, care nu era departe – norocul nostru că ştim cât de cât să ne orientăm cu ajutorul hărţii. Chiar, acuma mi-am amintit: Viena cred că are cele mai scurte staţii de metrou pe care le-am văzut până acum: e vorba de linia de metrou care deserveşte partea istorico-turistică a oraşului, unde uneori e mai uşor să ajungi de la o staţie la alta pe jos (zic eu). Oricum, noi aveam chef de plimbare şi abia era prânz (ce-i drept cam cald, dar na, turistul suferă pentru ţelul său). Revenind, eram în drum spre primărie când am ajuns la clădirea Parlamentului Austriac:

Hofburg

E încă dimineaţă în Viena şi noi ne plimbăm mai departe pe „Strasse”. Soare, cald şi numai bine să te opreşti pe marginea unei fântâni. Nu, nu se bea apă din ea, dar chiar şi ideea apropierii de apă te răcoreşte puţin. Fiind sâmbată, lumea se plimbă. Oameni relaxaţi, familii şi turişti. Printre ei, o manifestaţie cu fanfară. Care se încheie cu un mini-banchet la marginea drumului. Ne uităm şi noi puţin, înainte de a pleca spre Hofburg. Facem şi poze. Mai jos, un robinet:

Before Sunrise

Interiorul unei biserici, în caz că mai trebuia menţionat. Una mică. Pe o străduţă oarecum lăturalnică, deşi în centru. Intrarea liberă. Concert de orgă gratis, de la ora 20:00. Păcat că n-am mai ajuns la el. Oricum, foarte frumoasă. Peterskirche. Adică Biserica Sfântul Petru.

Pestsäule

Monumentul ciumei din centrul centrului Vienei (da, ştiu că sună aiurea, dar chiar mai centru de atâta nu ştiu dacă e posibil) este o sculptură barocă a cărei primă idee a apărut în anul 1679. Mă rog, nu prea poţi spune că e chiar o idee, mai mult un jurământ. Jurământul împăratului Leopold I cum că dacă epidemia de ciumă ce cuprinsese oraşul se va termina, o coloană a rugăciunii va fi înălţată. Între noi fie vorba, împăratul respectiv tocmai fugea din Viena când urzea aceste planuri măreţe.

Cum am rămas cu gura cascată

Primul şoc, prima dată când ne-a cuprins simţământul de „uaaaa!”, prima dată când am rămas fără cuvinte. Am luat metroul din gară şi, cum eu mai fusesem în Viena (ce-i drept acum 10 ani când eram o copilă cu fizionomie androgină) am ţintit direct spre buricul târgului, unde e cel mai scump asfalt din oraş: Stephansplatz. Aici ştiam eu din amintiri şi îmi fusese confirmat pe hartă că se află cea mai mare catedrală din oraş: Stephansdom – Domul Sf. Ştefan pe numele lui românesc.

Ei bine, cum metroul ne ducea direct în piaţa mai sus amintită, ne-am pus frumos funduleţele în tren si am purces înspre destinaţie. Am să fac aici o paranteză, până nu uit. Metroul din Viena nu e cine ştie ce animal nemaivăzut, ba chiar s-ar putea să aiba trenuri mai vechi decât la noi. Însă ce nu se poate să nu observi e lipsa oricăror bariere între intrare şi peron. Sigur, si acolo trebuie să-ţi compostezi biletul înainte de a călători, însă compostoarele nu au uşi rotative sau vreun alt obstacol care să te împiedice să le depăşeşti. Cu sau fără bilet, poţi ajunge pe peron şi deci în metrou fără probleme. Nu ştiu ce se întâmplă în eventualitatea unui control pentru că n-am avut plăcerea, cel puţin nu în Viena.