Cu picioarele în Dunăre

Am vrut să scriu iniţial „băga-mi-aş picioarele în Dunăre”, dar m-am gândit că nu e frumos… deşi chiar asta am făcut: ne-am răcorit picioarele în Dunăre! Mă rog, mai mult eu… Radu a făcut poze. Dar să încep cu începutul… nu mai ţin minte cum ne-a venit ideea să mergem la Dunăre – ba, îmi şopteşte Radu în cască că eu am insistat să vedem Dunărea – aşa că ne-am urcat fundurile în metrou şi am mers spre Dounauinsel. Adică insula de pe Dunăre – destul de explicit, nu? Mă rog, până la urmă n-am mai ajuns pe insula propriu zisă, unde nu părea să fie prea mare agitaţie, ci am stat pe malul fluviului. În fine, ne-am urcat noi în metrou şi când am coborât am constat că ne aflam în mijlocul unui pod! Pe bune, poza de mai jos e făcută chiar la ieşirea din staţia de metrou:

Ready-made

Trezire în toiul nopţii… îmi ia ceva să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama unde sunt de fapt. Nu, n-am visat zgomotul roţilor de tren, din contră, el îmi sună în ureche apăsat şi constant… mă aduce cu gândul la realitate. Prin perdelele trase ale compartimentului abia dacă desluşesc ici-colo vreo lumină. Cerul e negru, nu se distinge de pământ. E târziu? Am trecut de graniţă? Scrâşnet de roţi şi oprim într-o gară. Nu ştiu ce gară, dar dacă pot citi „şef staţie” pe pereţi înseamnă că suntem încă acasă. Abia acum catadicsesc să-mi caut mobilul să mă uit la ceas. E 1:48. Bleh! Abia au trecut 4 ore din 12 cât va dura călătoria… abia am reuşit să aţipesc 2 ore.