Schloss Schönbrunn

Dacă tot am trecut pe la reşedinţa de iarnă a monarhilor austro-ungari, nu puteam să o sărim pe cea de vară. Palatul Schönbrunn pe numele ei (Schönbrunn înseamnă într-o traducere liberă „fântână frumoasă”). Urmează şi o poză, dinspre intrarea principală. A se observa că deja soarele începuse să se îndrepte spre asfinţit, deci era după-amiază – şi de aia clădirea e luminată doar dintr-o parte.

Oricum nouă ne-a convenit de minune faptul că trecuse prânzul şi căldura aferentă. Am putut deci să ne bucurăm de o plimbare prin vastele grădini ale Palatului. Grădinile astea conţin o parte „publică” (imensă!) şi o groază de zone în care accesul se plăteşte – printre care şi un labirint de care am auzit că ar fi mişto. Noi ne-am plimbat pe unde era pe gratis, în principal pentru că am zis că oricum n-avem timp foarte mult şi atunci să nu dăm banii degeaba… Şi încă nu ştiam cum să ne dozăm banii ca lumea, că oricum eram la început -şi ei puţini 🙂 Oricum, grădinile erau tare animate: o groază de oameni care se plimbau sau făceau sport (!) şi o groază de animăluţe. Spre exemplu, în poza de mai jos se poate observa o fântână din peisaj, cu raţele aferente.

Şi la puţin timp după ce a fost făcută această poză, am alergat după o veveriţă care nu s-a lăsat pozată defel. În final ne-am resemnat şi am reluat pasul de plimbare. Revenind la oameni, aici a fost prima dată când am observat (cu adevărat) o particularitate care prin minunata noastră ţară nu prea e „la modă”: sportul! La ceas de seară, parcul era plin de oameni care se mişcau: de la tineri care alergau susţinut până la un cuplu mai în vârstă care mergea întins cu ajutorul beţelor de trekking. Dacă nu ştiţi ce-s beţele de trekking, aflaţi că sunt nişte beţe cam ca şi cele de ski, folosite în general la drumeţii pe munte, în locul „crengii rupte din pădure ca să mă ajute la coborât”. Mai ecologice, zic eu – şi numai pentru că sunt refolosibile – deşi unii ar spune că sunt „fiţe”. Dar am deviat de la subiect… de la mic la mare, toată lumea face sport în Viena. Sau cel puţin aşa ai impresia daca stai jumătate de oră în grădinile de la Schönbrunn. Numai uitându-mă la toţi oamenii ăia îmi venea să mă apuc şi eu de alergat! Şi parcă gândul la Bucureşti a fost dintr-o dată mult mai gri şi prăfuit…Dar să revenim la plimbarea noastră – nu fără ţintă, cum se va putea vedea. Ne-am încurcat puţin în alei pentru că nu mai ştiam în ce parte să mergem şi ce să vedem mai întâi, mai toate erau presărate cu diverse monumente, ridicate de obicei în cinstea monarhilor care patronau construcţia. Mai jos e o fântână închinată Impăratului Josef II şi Mariei Tereza, construită în anul 1777 (din ce spun cifrele romane de pe postament).

Construcţia imită un obelisc egiptean fixat pe spatele a 4 broaşte ţestoase. Ba chiar sunt improvizate şi inscripţii „hieroglifice” care ilustrează istoria Habsburgilor. Cum zice şi ghidul turistic, hieroglifele nu au fost descifrate decât în 1822, aşa că astea sunt o imitaţie – ceea ce mi se pare aiurea – adică demonstrează faptul că şi în trecut oamenii deţineau chestii pentru că erau „trendy”, chiar dacă nu au cine ştie ce semnificaţie. Mai zice tot ghidul că în iconografia barocă obeliscul reprezintă o clasă conducătoare puternică… dar hieroglifele tot false rămân! În afară de obelisc fântâna mai cuprinde o pleiadă de zeităţi ale apei şi o mască prin gura căreia în mod normal ar cuge apa. Cică dacă urci scările ajungi la o mică peşteră de unde se vede aleea… Interesant, dar n-aveam voie să urcăm.

Am continuat în schimb să urcăm pe alei, spre ţinta finală: o construcţie ce se cheamă Gloriette – un fel de combinaţie între un arc de triumf şi o clădire.

De pe acoperişul ei poţi vedea mai bine palatul şi oraşul. Se zice că ar fi fost construită în amintirea unui „război just”. A suferit tot felul de modificări de-a lungul timpului, de la transformarea în sufragerie „de vară” (pentru luat masa) până la încasarea unei bombe în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar a trecut prin toate cu bine şi acum e oricând gata de oaspeţi. Restaurarea i-a păstrat arhitectura şi decoraţiunile baroce – apropos, o mare parte din construcţiile de la Schönbrunn sunt baroce. Stilul baroc este caracterizat prin folosirea formelor grandioase şi dramatice (vezi clădirea palatului propriu-zis). A, dacă tot apare şi aici vulturul imperial: simbolistica vulturului consideră că acesta este singura creatură care se poate apropia de soare fără să păţească ceva – evident devine uşor o metaforă pentru conducătorul ca mediator între ceruri şi pământ.

Ne-am odihnit pe iarbă puţin sus, la Gloriette, şi am admirat soarele de după-amiază peste oraş. Parcă nu-mi venea să cred că nu trecuse nici măcar o zi de când plecasem din Mediaş. Şi la fel mi se părea incredibil că totuşi am pornit în excursia asta, chiar eram acolo, în prima zi din aproape o lună de umblat lela de la un tren la altul. Şi acum când mă gândesc parcă nu-mi vine să cred… şi totuşi, am facut-o! Şi a fost o aventură mult mai frumoasă decât speram!

După ce mi-am adunat gândurile (şi împinsă din spate de Radu, care nu are porniri de-astea meditative prea des) am pornit iar în jos spre grădini, pe alt drum. Am mai făcut o poză cu palatul din spate:

Şi una cu noi 🙂

Şi într-un final am pornit-o înapoi spre centru, către ultima destinaţie înainte să urcăm în următorul tren…