Cum am rămas cu gura cascată

Primul şoc, prima dată când ne-a cuprins simţământul de „uaaaa!”, prima dată când am rămas fără cuvinte. Am luat metroul din gară şi, cum eu mai fusesem în Viena (ce-i drept acum 10 ani când eram o copilă cu fizionomie androgină) am ţintit direct spre buricul târgului, unde e cel mai scump asfalt din oraş: Stephansplatz. Aici ştiam eu din amintiri şi îmi fusese confirmat pe hartă că se află cea mai mare catedrală din oraş: Stephansdom – Domul Sf. Ştefan pe numele lui românesc.

Ei bine, cum metroul ne ducea direct în piaţa mai sus amintită, ne-am pus frumos funduleţele în tren si am purces înspre destinaţie. Am să fac aici o paranteză, până nu uit. Metroul din Viena nu e cine ştie ce animal nemaivăzut, ba chiar s-ar putea să aiba trenuri mai vechi decât la noi. Însă ce nu se poate să nu observi e lipsa oricăror bariere între intrare şi peron. Sigur, si acolo trebuie să-ţi compostezi biletul înainte de a călători, însă compostoarele nu au uşi rotative sau vreun alt obstacol care să te împiedice să le depăşeşti. Cu sau fără bilet, poţi ajunge pe peron şi deci în metrou fără probleme. Nu ştiu ce se întâmplă în eventualitatea unui control pentru că n-am avut plăcerea, cel puţin nu în Viena.

Primul lucru

La noi a fost cam aşa: primul lucru pe care l-am făcut într-un oraş nou a fost să mergem să ne interesăm de cazare şi să ne cumpărăm bilete pentru următoarea destinaţie. Asta pentru că n-am avut rezervări anticipate nici la hoteluri / hosteluri nici la tren. În principiu pentru că ne-am hotărât itinerarul final cam cu două zile înainte de plecare. Dar, oricum, a fost mai palpitant aşa. Cu mica menţiune că „palpitant” nu e întotdeauna de bine 🙂

Ready-made

Trezire în toiul nopţii… îmi ia ceva să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama unde sunt de fapt. Nu, n-am visat zgomotul roţilor de tren, din contră, el îmi sună în ureche apăsat şi constant… mă aduce cu gândul la realitate. Prin perdelele trase ale compartimentului abia dacă desluşesc ici-colo vreo lumină. Cerul e negru, nu se distinge de pământ. E târziu? Am trecut de graniţă? Scrâşnet de roţi şi oprim într-o gară. Nu ştiu ce gară, dar dacă pot citi „şef staţie” pe pereţi înseamnă că suntem încă acasă. Abia acum catadicsesc să-mi caut mobilul să mă uit la ceas. E 1:48. Bleh! Abia au trecut 4 ore din 12 cât va dura călătoria… abia am reuşit să aţipesc 2 ore.